DESENE RUPESTRE (fragmente)
de
Dumitru Solomoncopyright©.1989 Editura Albatros
UN DAR AL NATURII
Cît timp nu apãruse vorbirea, lucrurile erau limpezi pentru toatã lumea. Odatã cu inventarea limbajului articulat, ele au început sã se încurce îngrozitor. Au apãrut primii indivizi specializati în a purta vorbele de la unul la altul. Limbajul fiind într-o stare necristalizatã, vorbele ajungeau, de la un om primitiv la altul, deformate. De aici neîntelegeri, scandaluri, bãtãi. S-au ivit bîrfele, intrigile, vorbele în doi peri, calomniile, delatiunile. Unii s-au bucurat într-atît de acest dar al naturii, încît apucînd sã vorbeascã nu s-au mai putut opri. Altii s-au trezit cã una le trecea prin cap si alta le iesea pe gurã.
Toate acestea i-au determinat pe anumiti cercetãtori sã afirme cã aparitia vorbirii a fost o catastrofã naturalã.
BOALA NECUNOSCUTÃ
Cînd maimutele au început sã meargã în douã picioare, s-a stîrnit o adîncã îngrijorare printre celelalte animale. Nu cumva li s-a întîmplat ceva rãu bietelor animale? Nu cumva a dat o boalã necunoscutã în ele, care le-a afectat picioarele din fatã sau coloana vertebralã?
Drept care maimutele bolnave au fost izolate. Si multã vreme de-atunci încolo s-a încercat readucerea maimutelor la pozitia normalã.
MUSTRAREA
Inventarea scrisului a fost legatã de tot felul de întîmplãri neplãcute. Iatã una dintre ele. Seful unui trib, nemultumit de comportarea unuia dintre membrii colectivitãtii, l-a mustrat în cîteva rînduri. Obisnuit de cîteva generatii bune cu mustrãrile verbale, individul în cauzã le tratã cu indiferentã si continuã sã se poarte necorespunzãtor.Ceea ce îl determinã pe seful tribului sã-i aplice o mustrare scrisã. "Ca sã-i intre bine în cap maimutoiului." Asa cã scrise mustrarea pe o piatrã. Cel însãrcinat sã aducã la cunostinta împricinatului mustrarea scrisã, luã piatra cu inscriptia si, întelegînd la propriu indicatia, îl pocni cu piatra în cap pe cel sanctionat.
Întîmplarea a fost reconstituitã în urma unor sãpãturi care au dat la ivealã un schelet de om primitiv avînd la cãpãtîi o piatrã cu mustrare scrisã. Odatã cu descoperirea papirusului, a pergamentului si a hîrtiei, sanctiunea cu mustrare scrisã a cãpãtat un caracter mai blînd.
EFECTELE ORGANIZÃRII
Înainte de a descoperi focul si de a inventa roata, oamenii au descoperit (si inventat totodatã) ceva cu mult mai important: organizarea. Fãrã organizare, nici focul n-ar fi apãrut, spre a ne încãlzi si a ne purta pe marile si întortocheatele drumuri ale civilizatiei. Focul! Astãzi ni se pare simplu. Dar sã ne imaginãm cum ar fi reactionat oamenii primitivi-neorganizati-în fata unui copac lovit de trãznet si arzînd în flãcãri. Ar fi fugit rupînd pãmîntul care încotro, sau ar fi rãmas sã se prosterneze în fata fenomenului natural pînã la stingerea lui, fãrã sã le dea prin minte sã-si frigã o bucatã de carne. Sau, în cel mai bun caz, ar fi încercat, într-o sublimã inconstientã, sã-l pipãie, spre a se convinge cã existã cu adevãrat si si-ar fi ars frumusete de labe pãroase.(Trec peste legenda lui Prometeu, care a fost confectionatã cu scopul de a minimaliza rolul organizãrii, încercînd sã se insinueze cã totul ar fi venit de-a gata...) Datoritã organizãrii însã, lucrurile s-au petrecut cum nu se poate mai firesc. Seful tribului, un individ cu autoritate si cu un început de chelie (semn de evolutie rapidã dinspre maimutã spre om), fiind informat de subalterni cã un copac a luat foc din senin (de unde sã cunoascã ei legãtura dintre nori, electricitate pozitivã, electricitate negativã, trãznet, foc?), a convocat de îndatã pe cei mai evoluati membri ai colectivitãtii pentru a le cunoaste punctul de vedere. Unii au fost de pãrere cã focul trebuie lãsat sã ardã pînã cînd se va stinge de la sine. Cîtiva tipi mai îndrãzneti, beneficiind de un spirit novator, au propus ca focul sã fie întretinut, întrucît nu se stie cînd si la ce le va fi poate de folos. Un grup retrograd a cerut cu vehementã stingerea focului cu orice mijloace, el fiind un fenomen cu totul inexplicabil si, ca atare, dãunãtor. Discutiile, preluate de urmasi, au durat cîteva mii de ani. Pînã cînd, într-o bunã zi, un sef de trib cu personalitate a hotãrît, fãrã sã mai consulte colectivul tribal, ca un individ, pe care-l mirosise de mult cã vrea sã-i surpe autoritatea, sã meargã la copacul în flãcãri (alt copac, bineînteles) si sã-i aducã foc. Ceea ce s-a si întîmplat. De atunci dateazã expresia "a bãga mîna-n foc pentru altul", legenda lui Mucius Scaevola fiind mult mai tîrzie. Numai în acest fel se poate considera cã focul este si el un produs al mîinii omului.
Roata este de asemenea un rezultat al organizãrii. Ar fi inventat oare oamenii primitivi roata, dacã nu s-ar fi sãturat sã-si tot ducã sefii mereu în spinare si n-ar fi cãutat un mijloc mai comod si mai rapid de a-i transporta în diverse puncte în care se desfasura procesul muncii? Fãrã organizare, e de presupus cã roata ar fi rãmas la forma ei initialã, adicã pãtratã, figurã geometricã mult mai accesibilã creierelor nedezvoltate. Abia prin aparitia unei categorii de oameni specializati în tãierea vîrfurilor, colturilor si altor asperitãti, s-a ajuns la forma idealã si eficientã, adicã rotundã. Mai tîrziu au aparut si asa-numitele bete în roate, care nu reprezentau altceva decît un sistem primitiv de frînare, actionat manual. Si aici s-a lucrat organizat: unii rupeau crengile, altii le prelucrau, transformîndu-le în bete plãcute la vedere, si, în final, interveneau cei specializati în introducerea betelor în roate. În acest fel, organizat, s-a produs, din cînd în cînd, frînarea miscãrii, cãci dacã oamenii ar fi lãsat rotile sã meargã în voia lor, cine stie unde ar fi ajuns astãzi civilizatia umanã!...
Asadar, odatã cu mintea omeneascã, au apãrut si mijloacele de a o tine din scurt, ceea ce i-a facut pe oameni sã înteleagã cã nu-i bine s-o ia nici la stînga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi, dar nici sã stea pe loc. Dar ce sã facã? vã veti întreba. Întrebarea si-au pus-o si ei...
DIVIZIUNEA MUNCII
Din cei optsprezece oameni din Neandertal care locuiau în pesterã, saptesprezece plecaserã la vînãtoare. Al optsprezecelea nu era vînãtor, dar nici altceva (marinar, postas, zidar sau chelner), întrucît nu apãruse încã diviziunea muncii, care dã - sau nu - de lucru, astãzi, la tot felul de insi. Ãsta, al optsprezecelea, fiindcã nu stia sã tragã cu arcul, era lãsat acasã, singur, pînã la întoarcerea vînãtorilor. Stînd el singur zile si nopti în sir, simti nevoia sã facã ceva, sã munceascã. Se apucã sã amestece în vase de lut pãmînt, praf de stîncã, argilã, cãrbune mãcinat, apã, cretã, rãsini si alte materii prime, obtinînd culori nemaivãzute. Apoi începu sã mînjeascã peretii pesterii, desenînd oameni (din Neandertal), animale si plante, cu alte cuvinte fauna si flora contemporanã, respectiv din paleoliticul mijlociu.
Cînd se întoarserã vînãtorii, descoperirã peretii pesterii mînjiti într-un chip de nedescris, ceea ce îi enervã. Vasãzicã muncesti, asuzi, pîndesti vînatul zile întregi sub soarele dogoritor al savanei, alergi, tragi cu arcul, ucizi, cari în spinare animalele, vii acasã frînt de obosealã si, în loc sã gãsesti casa curatã lunã (încã nu fuseserã observate petele de pe Lunã), te întîmpinã mîzgãliturile unui individ. Gînditi-vã cã ati fi oameni de Neandertal: cum ati reactiona?
Unul luã un somoiog de paie si încercã sã steargã peretii; dar nu reusi. Altul îi dãdu individului cîteva palme (labe?) de-i trosnirã maxilarele (dacã paleontologii au gãsit aceste maxilare, fãrã îndoialã cã au tras niste concluzii foarte sofisticate...)
Într-o zi, venirã în vizitã la vînãtorii nostri alti oameni din Neandertal (care, la drept vorbind, nu erau nici oameni-oameni, dar nici din Neandertal-Neandertal). Cînd vãzurã picturile de pe pereti, le privirã îndelung, muti de uimire si de admiratie. Caii si oamenii, tigrii si antilopele, cerbii si elefantii pãreau vii în lumina tremurãtoare a flãcãrilor. Vînãtorii erau profund mirati de efectul cu totul neasteptat pe care mîzgãlelile îl aveau asupra oaspetilor.
Mereu alti semeni veneau sã vadã minunile de pe peretii pesterii, exprimîndu-si (în felul lor, de paleolitic mijlociu...) uimirea si încîntarea. Un vînãtor cu initiativã propuse sã le perceapã o taxã (în naturã, fireste) tuturor acelora care voiau sã se uite la caii verzi pe pereti. Afacerea înflorea. În acest timp, omul sculpta în aer liber stîncile...
VISUL
Fugãrise un animal ciudat de-a lungul vãii Nilului. Ori de cîte ori înãlta arcul sã slobozeascã sãgeata, animalul dispãrea în cîte un tufis, spre a se ivi din nou, în alt loc. Pãrea sã fie din neamul leilor, tigrilor sau panterelor, dar era mic si caraghios si nu dãdea semne cã ar avea intentia sã atace. Cînd Arú se apropia de el, animalul, în loc sã scoatã rãgete ca sã-si înfricoseze adversarul, îl privea cu niste ochi sticlosi, mîrîia slab si apoi emitea un sunet subtirel si alintat, care te fãcea sã rîzi.
Se înserase. Obosit de alergãturã si oarecum ofensat în meseria sa de acel sunet hazliu (nu cumva ironic?) pe care-l scotea din cînd în cînd animalul (si care se poate transcrie cam asa: miaaau!), vînãtorul scuipã scîrbit în directia vîntului si se opri în dreptul unui copac multicentenar (dacã mai existã, copacul a devenit între timp multimilenar). Adunã vreascuri, frecã douã pietre, aprinse focul, se culcã si adormi pe loc. (Se pare cã ramura vînãtorilor nu suferea de insomnie, care a apãrut mult mai tîrziu, odatã cu aparitia ramurii intelectualilor). Si avu un cosmar.
Arú se vedea urmãrind animalul mic, caraghios si ironic prin pãdure, dar pãdurea se terminã brusc, lãsînd locul unui pãmãnt cenusiu, neted, lucios, pe care alergau în toate directiile, ca si cum fiecare ar urmãri alt vînat, o multime pestritã de hominizi de toate vîrstele. Pãreau a fi si ei homo sapiens, dar de un fel aparte, nenumãrati dintre ei avînd fetele nepãroase, lucii, iar îmbrãcãmintea pe care o purtau era fãcutã din piei de apartinînd unor animale necunoscute. Un roi de dinozauri, colorati în toate felurile, alergau fãrã picioare, dar uluitor de repede, scotînd un fum urît mirositor prin partea dinapoi. Fumul înecãcios plutea peste tot, întunecînd lumina soarelui. Înghesuialã fioroasã. Zgomot asurzitor. Mirosuri dezgustãtoare. Arú privea îngrozit multimea asta nesfîrsitã, monstrii gãlãgiosi, locuintele uriase care parcã îl priveau cu mii de ochi, praful si fumul si-si dãdea seama (în vis) cã asa s-ar putea sã arate lumea cîndva, peste mii , peste sute de mii de ani, iar el, Arú , era acolo, în mijlocul acestei lumi, în mijlocul urmasilor urmasilor sãi... Se auzi apoi un urlet sinistru, ca de animal rãnit. Hominizii se îmbulzeau în gropi sãpate adînc sub pãmînt, totul deveni pustiu, de parcã n-ar mai fi existat fiintã vie pe pãmînt. Si, deodatã, ca si cum ar fi erupt zeci de vulcani, pãmîntul si aerul se cutremurarã înfricosãtor, monstrii nevãzuti aruncau foc de pretutindeni si totul se prãbusi, se fãcu praf si cenusã... Si Arú privea înnebunit noul pustiu...
Se trezi lac de sudoare. Tunete si fulgere anuntau furtunã. Amintindu-si cosmarul, Arú se înfiorã. Si se hotãrî sã nu mai evolueze.
NUCA DE COCOS
Grupul de pitecantropi din nord-est avea ca bazã de aprovizionare o pãdurice numãrînd unsprezece cocotieri unul si unul. Jumãtate din cantitatea de fructe era consumatã sub diverse forme, restul urmînd sã putrezeascã, întrucît 50% din recoltã satisfãcea pe deplin nevoile de hranã ale grupului. Grupul din sud-vest, mai mãrisor, femeile acestora fiind de felul lor mai fecunde, avea o pãdurice de douãzeci si patru de cocotieri. Aproximativ 70% se consuma, restul de 30% ducîndu-se pe apa sîmbetei, sau cine stie cum s-o fi numit apa care despãrtea, ca o granitã naturalã, cele douã asezãri preumane.
Într-o bunã zi (se va dovedi cã aceastã expresie nu face decît sã semene confuzie în rîndul cititorilor de bunã credintã, deoarece - dupã toate statisticile - întîmplãrile care încep într-o bunã zi se terminã înfiorãtor de prost), un copil din grupul nord-estic, scãldîndu-se în apadespãrtitoare, nu atît pentru a se spãla (sãpunul, samponul si detergentii nu se inventaserã), cît pentru a se rãcori, descoperi pe malul celãlalt (nu se vorbea încã de malol opus) o nucã de cocos cãzutã din pom. Dumneavoastrã ce ati face dacã ati gãsi o nucã de cocos? Ati anunta m,ilitia, vama, "spatiile verzi"? (E un fel de a pune problema, cãci ori de cîte ori s-a gãsit vreo nucã de cocos prin pãrtile astea, s-a pãstrat o tãcere deplinã, lipsind documentele în acest sens.) Ei bine, copilul a fãcut ceea ce era firesc sã facã, tinînd seama de vîrsta lui si a societãtii umane în general: a ridicat-o, a gãurit-o si i-a sorbit continutul. Faptul, ca si nuca, s-ar fi consumat fãrã consecinte, dacã gestul copilului n-ar fi fost observat de un ins din grupul sud-vestic. Mîndru de performanta de a articula silabe întregi, insul îsi exersa vorbirea povestind în stînga si-n dreapta tot ce vedea si auzea. Era un fel de purtãtor de silabã, strãmos al purtãtorilor de cuvînt moderni.. purtînd el silabele de la unul la altul, a aflat si mai-marele grupului, un pitecantrop infatuat si iute la mînie (avea si motive, fiind cel mai bun cãtãrãtor în copaci din sud-vest.) Acesta ar fi trecut cu vederea, fiindcã trecea drept un individ cu vederi largi, dar diversi co-pãdureni i.ai silabisit la ureche ba cã ar fi o provovare, ba cã ar fi o tîlhãrie la drumul mare, si, în orice caz, o chestiune de onoare, de demnitate si spirit de grup sã li se dea celor din nord-est riposta cuvenitã. Într-un cuvînt, mai precis într-o silabã, respactivii cereau sã se punã capãt practicilor aventuriste ale vecinilor. Se hotãrî spãlarea demnitãtii ultragiate plãtindu-li-se vinovatilor cu aceeasi monedã (ca sã fim în spiritul adevãrului, trebuie sã precizãm cã pitecantropii nu întrebuintau monede si nici nu fãceau plãti, dar preistoria trebuie privitã si ea din perspectivã contemporanã...) Fu trimis un copil sã se scalde în rîu, sã caute o nucã pe malul celãlalt si sã-si însuseascã fãrã ezitare continutul. Copilul n-a prea înteles de ce trebuie sã caute nuca pe malul celãlalt, fiind mult mai simplu si mai comod sã o ia de pe malul unde locuiau ai lui. Vocabularul pedagogic fiind relativ sãrac (incomparabil mai sãrac decît fondul principal de silabe) iar pozitia verticalã a pitecantropilor fiind si ea relativã, copilului i se aplicarã cîteva lovituri bine dozate în partea aceea a trupului care nu coborîse îndeajuns sub nivelul capului (sau, mã rog, capul nu se ridicase îndeajuns deasupra nivelului pãrtii cu pricina). S-a dovedit si cu acest prilej cã metodele pedagogice fundamentale nu au evoluat foarte mult de atunci pînã în prezent.
Zis si fãcut. Mai exact, bãtut si fãcut. Copilul intrã în apã, trecu pe malul celãlalt, luã o nucã de cocos, o gãuri, îi sorbi continutul si, fiindcã bãuse cam mult lapte de cocos în ziua respectivã, fapt care îi provocase - cum zicem azi - o indigestie, se-ntîmplã ceea ce se-ntîmplã de obicei si copilul lãsã urme indubitabile.
Pornind de la aceste urme de necontestat, mai-marele grupului nord-estic, un tip irascibil, se considerã, împreunã cu ai sãi, parte vãtãmatã, ofensa fiind peste mãsurã de gravã. În sînul grupului nord-estic începurã sã circule silabe de ocarã la adresa celor din sud-vest, cum cã ar fi necivilizati, trogloditi si porci, paralel cu silabele nu mai putin vehemente care circulau pe malul opus - în sfîrsit opus - referitor la pitecantropii nord-estici, care ar fi hoti, hrãpãreti si mãgari.
Nu se mai stie de pe ce mal au pornit primele proiectile, fiecare parte acuzînd-o pe cealaltã de agresivitate. Cert este cã sute de nuci de cocos zburau la un moment dat în ambele directii, pe deasupra rîului, speriind pestii si reptilele. Rãzboiul a durat de la amiazã pînã la apusul soarelui, cînd rãcoarea serii a potolit spiritele, iar combatantii s-au asezat sã consume în liniste si fãrã discriminare munitia, fie cã era provenitã din recolta proprie, fie cã era expediatã de iamic.
Dacã proiectilele n-ar fi fost consumabile, nu era exclus ca astãzi sã se fi organizat colocvii si mese rotunde la care diverse reptile sã discute despre disparitia în fasã a unei specii cu frumoase perspective de evolutie...
