POVESTE SENTIMENTALĂPe urmã ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stãteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltã,
ca douã toarte de amforã.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte si înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zãrit,
Si de-odatã
Îmi lãsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pãmînt,
numai ca sã privesc iarba-nealinatã
de cãderea vreunui cuvînt,
ca pe sub laba unui leu alergînd.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
Înainte si înapoi,
Si cu cît te iubeam mai mult, cu atît
repetau, într-un vîrtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput.
Cîntec de dor
Mã culcasem lîngã glasul tãu.
Era tare bine acolo si sînii tãi calzi îmipãstrau tîmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-aucutreieratnoptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Mã jucam cu palmele în zulufii tãi.
Erau tare îndãrãtnici
si tu nu mã mai bãgai în seamã.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blîndete.
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai.
Mã culcasem lîngã glasul tãu si te iubeam.
EVOCARE
Ea era frumoasã ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatrã proaspãt spartã
a strigat dintr-o limbã moartã.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Rîzîndã si plîngîndã cu lacrimi mari
era sãratã ca sarea
slãvita la ospete de barbari.
Ea era frumoasã ca umbra unui gînd.
Între ape, numai ea era pãmînt.
Lunã în cîmp
Cu mîna stîngã ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sã-mi rup din ochii tãi privirea,
vãzduhul serii mi-ar pãrea cãprui.
Mi s-ar pãrea cã deslusesc, prin crenge,
zvelti vînãtori, în arcuitii lei
din goana calului, cum îsi subtie arcul.
0, tinde-ti mîna stîngã cãtre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rãtãcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi si-n jur sã sterg copacii
În ochii tãi cu luna mã rãsfrîng
... si ai putea, uitînd, sã ne strivesti în gene
dar chipul ti-l întorn, pe bratul stîng.
Emotie de toamnã
A venit toamna, acoperã-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mã tem cã n-am sã te mai vãd, uneori,
cã or sã-mi creascã aripi ascutite pînã la nori,
cã ai sã te ascunzi într-un ochi strãin,
si el o sã se-nchidã cu o frunzã de pelin.
Si-atunci mã apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rãsar si o prefac
într-o dragoste mare.
Ce bine cã esti
E o întîmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlãuntrul meu
e mai puternicã decît mine,
decît oasele mele
pe care mi le scrîsnesti într-o îmbrãtisare
mereu dureroasã, minunatã mereu.
Sã stãm de vorbã, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dãlti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi
tîmpla de stele, pînã cînd
lumea mea prelungã si în nesfîrsire
se face coloanã sau altceva
mult mai înalt si mult mai curînd.
Ce bine cã esti, ce mirare cã sînt!
Douã cîntece diferite, lovindu-se amestecîndu-se,
douã culori ce nu s-au vãzut niciodatã,
una foarte jos, întoarsã spre pãmînt,
una foarte sus, aproape ruptã
În înfrigurata, neasemuita luptã
a minunii cã esti, a-ntîmplãrii cã sînt.
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odãii erau
nelinistiti, sub desene în cretã.
Sufletele noastre dansau
nevãzute într-o lume concretã.
O sã te plouã pe aripi, spuneai,
plouã cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, îti spuneam, Lorelei,
mie-mi plouã zborul, cu pene.
Si mã-nãltam. Si nu mai stiam unde-mi
lãsasem în lume odaia.
Tu mã strigai din urmã: rãspunde-mi, rãspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneascã,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sã se sfirseascã
niciodatã-acea lunã-a lui Marte.
O cãlãrire în zori
Tãcerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depãrtare, se face nisip.
Mi-am întors cãtre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goanã frunzise.
Cîmpul tãindu-l, pe douã potcoave
calul meu saltã din lut, fumegînd.
Ave, mã-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.
Tobe de piatrã bat, soarele creste,
tãria cu acvile din fata lui
se prãbuseste în trepte de aer, sticleste.
Tãcerea se face vînt albãstrui,
pintenul umbrei mi-l creste
În coastele cîmpului.
Soarele rupe orizontul în douã.
Tãria îsi nãruie sfîrsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fãra întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndouã,
sã-l întîmpine fericite si grave.
Calul meu saltã pe douã potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltã din lucruri, strigînd
clatinã muchiile surde si grave.
Sufletul meu îl întîmpinã, ave!
Calul meu saltã pe douã potcoave.
Coama mea blondã arde în vînt.
Altã matematicã
Noi stim cã unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o parã
nu stim cît face.
Stim cã cinci fãrã patru fac unu,
dar un nor fãrã o corabie
nu stim cît face.
Stim, noi stim cã opt
împãrtit la opt fac unu,
dar un munte împãrtit la o caprã
nu stim cît face.
Stim cã unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cît facem.
Ah, dar o plapumã
înmultitã cu un iepure
face o roscovanã, desigur,
o varzã împãrtitã la un steag
fac un porc,
un cal fãrã un tramvai
face un înger,
o conopidã plus un ou,
face un astragal...
Numai tu si cu mine
înmultiti si împãrtiti
adunati si scãzuti
ramînem aceiasi...
Pieri din mintea mea !
Revino-mi in inimã !
Creionul plin de sînge
Placentã maternã
nedezlipitã încã de cuvîntul pe care-l strig,~
seductie a mirosului greoi
din care nedezlipit, sînt.
Nãscut pentru jumatatea de viatã,
cea a barbarilor, cei pe jumãtate nãscuti, ~
la adãpostul acestui urlet continuu
încerc sã am curajul sã mã nasc pentru moarte.
Eu sã fi fost acela care as fi putut gîndi
faptul omului cã este egal cu întîmplarea sa?
Eu sã fi fost acela cel care sã fi vãzînd
mãretia pietrei cã e totuna cu mãretia muntelui?
Aah! om de om, nãscut de nãscut
n-am spus ca sînt aidoma.
Piatra, cine-ar zice cã as fi zis însumi
cã dînsa este aidoma ei.
Omul nu este egal cu omul.
Bolovanul nu este egal cu sira muntilor.
Da, însa da
omul este totuna cu piatra.
Placentã singeroasã,
strigãt de mamã, urlet nãscãtor
de durere fiintînda, de prunc;
ombilic neretezat!
Eu nu am vroit sã mã nasc,
nu, nu, eu nu am vroit sã mã nasc.
Încoronat de pustia mortii
n-am vrut sã mã încoronez
si nici de aceastã încorporare.
Placenta care-mi tine loc de aripã,
sîngele care-mi tine loc de vãz, ~
acest miros care-mi tine loc de muzicã, ~
nedesãvîrsitul cîntec
întronînd singura mea existentã, ~
pe care merg cu douã picioare
drag de soldat al patriei
lãsat în frigul dintre douã razboaie
*
Vãd acel ceva numit cer,
vãd ce vãd si dupã aceea nu mai vãd.
De frig mã trag în mirosul de sînge,
de acolo nu mai scot în afarã
decît rosul înghetat.
Ooo... placentã si cuverturã, ~
cap atîrnînd ca o lacrimã osoasã, ~
cu tãietura gurii de foame de razã.
Ooo... tipãt jalnic,
urlet schimonosit
al neputintei decît de cuvinte, ~
al clãdirii cu oase pe dinlãuntru, ~
iar nu cu oase dalbe pe dinafara dalbã
De ce sã fie marea moale?
Muntii cu pesti si cu balene
de ce nu sînt înlãuntrul lor?
Ce pãsari migratoare zboarã înlãuntrul meu?
Ce racnet pentru o biatã piatrã nãscutã prelung.
Ce nefericire de a fi.
Cutuma mortii egalã
pentru tot ceea ce este.
N-avem nevoie de luminã, nu, n-avem nevoie de luminã.
Placenta luminii, arzãtoarea placentã a luminii
nãscînd-o pe jumãtate
înfigînd-o ca pe o sulitã în pieptul primitoral mortii...
Ia-mi ochii înapoi, mamã.
Auzul ia-mi-l înapoi, mamã.
Dragoste este ce sînt.
Aceasta este predestinatã mortii.
Nu mã îmbogãti,
însîngereazã-mã numai cu a iubi, iubire.
Lasã-mã, mamã,
sã-mi moarã numai felul
îndrãgostirii.
Placenta sîngeroasã
ia-ti-o cu nenãscutul de mine, cu tot,
înapoi!
*
Si de-odatã, explodeazã punctul gînditor.
Vai, cîtã credintã si cîtã
întelegere a celor pieritoare.
Atîta luminã într-o parte, într-o parte
cum sã nu o ajungã întunericul ei?
Ce ecou sã fii...
Dînsa, piatra se lumineazã odatã cu întunericul ei,
noi, mai grãbiti, ne întîrziem întunericul.
Punct gînditor explodat
o grabã numai, si atît.
Noi doi nu vom mai fi mãcar nici unul.
timpul tot trãit de mine,
o lumina pe aceastã femeie iubitã
trãitul timp de mine.
N-am putut sã-mi smulg privirea
de pe aceastã femeie iubitã.
Aveam ochi sã o vãd numai pe dînsa
femeia mea iubitã.
Aveam mîini ca sã o îmbrãtisez numai pe dînsa
femeia mea iubitã.
Deodatã, am vãzut cã mama mea o vede
pe aceastã femeie iubitã.
Pe aceastã femeie iubitã
timpul cade si ninge.
Pe aceastã femeie iubitã,
privind-o, mama mea plînge.
Mã uitam absent la nu ?tiu ce.
Desigur, în spatele meu ningea.
O fugã de iepuri lãsase urme pe cîmp.
Fãrã de arme fiind, Doamne,
cum de-am putut sã stîrnesc
atîta groazã?
Vine un copil, face o reverentã
si moare.
Vin doi copii, fac o reverentã
si mor.
Vin trei copii, fac o reverentã
si mor.
Vin patru copii,
fac o reverentã.
Vin cinci copii,
fac o reverentã.
Sase vine singur.
Dupã el vin o hienã,
dupã ea vine o lirã.
Deodatã apare Îngerul.
El mã tinteste cu ochii lui ficsi în ochi
în timp ce zãngãne în mîna dreaptã
o monedã.
- Cap sau pajurã? mã întreabã.
- Pajurã!
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
...Deseori rãsfoiam cartea nelinistit
sã vãd dacã se terminã bine.
Teiul m-a iubit
si pe mine.
Pe vita tîmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam asa, vindecînd uscãciuni
cu ierburile cîmpului.Bucuros de minuni
surîdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toti semenii mei.
O, voi fictiuni,
dulce lemn de tei.
Pe cine trebuie sã pedepsesc eu prin moartea mea?
Pe ce violet trebuie sã-l vãduvesc de vînt?
Bucuria mea de-a fi
a cãrui ochi lacrimã este?
De ce mi-ai dat mai mult decît trecãtorul meu zid?
De ce mã obligi sã gîndesc cu vederea?
De ce trebuie sã tin cîte un mãr în fiecaremînã,
cînd mîna pe sine însãsi se tine,
si fãrã de durere?!